Iubirea este aceea care face ca inimile să se întrepătrundă una cu alta şi să simtă ceea ce simte celălalt, într-un mod foarte diferit de acela al oamenilor care nu încearcă nici un sentiment văzând chinurile celor suferinzi şi durerea săracilor. A fi creştin şi a-l vedea pe fratele tău care suferă, fără să suferi împreună cu el, fără să simţi boala împreună cu el, înseamnă să fii fără milă, să fii creştin doar cu numele. Carisma acestui gigant al carităţii este iubirea concretă care înfruntă problemele şi le rezolvă nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vede în cel care suferă pe Isus însuşi care spune: “Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau…“ (Mt 25,31)
Sfântul Vincenţiu s-a născut la 24 aprilie 1581 în localitatea de Pouy (redenumită mai târziu St Vincent de Paul, în onoarea sfântului), dintr-o familie de ţărani săraci. El a privit mai întâi săracii din propria familie, părinţii, vecinii, mediul de viaţă. Principala lui preocupare era să iasă din acest mediu sărac şi să-şi scape şi familia de sărăcie. A fost crescut de părinţi în spiritul muncii şi al responsabilităţii. Credinţa şi dragostea insuflată în familie îl vor ajuta să depăşescă momentele dificile care apar în viaţa sa. La 15 ani Vincenţiu a început studiile pe lângă “Colegiul Părinţilor Franciscani” din Dax. Aici are loc un episod din viaţa lui, care l-a marcat profund. Tatăl său vine în vizită la Dax şi lui i-a fost ruşine cu el (tatăl lui Vincenţiu era om şchiop). Spune el mai târziu “Să ne amintim de originile noastre şi vom vedea că avem motive să-l lăudăm pe Dumnezeu”, pentru a ajuta mai bine săracul trebuie să ne amintim de unde venim. Cu ajutorul binefăcătorului său şi prin vânzarea unei perechi de boi din partea tatălui, s-a înscris la Universitatea din Toulouse. La 19 ani, a reuşit să fie sfinţit preot de episcopul din Périgueux şi a continuat studiile până a obţinut bacalaureatul în teologie.
Avea 31 de ani când este numit paroh la Clichy (aici lucrează cu mult devotament şi atrage multă lume la biserică) şi, impresionat de viaţa de rugăciune a unora dintre enoriaşii săi, a lăsat la o parte preocupările materiale şi de carieră şi a început să-i înveţe catehismul, să viziteze bolnavii şi să-i ajute pe cei săraci. Sfântul Vincenţiu spune că: “Sfânta Liturghie nu o celebrează doar preotul ci şi cei care participă. Este centrul devoţiunii”. Trăind în castelul familiei de Gondi a putut să-şi dea seama că în Franţa existau două stiluri de viaţă: acela al bogaţilor, care se bucurau în această viaţă de bunurile pământului şi sperau să se bucure şi în cealaltă de bunurile cereşti şi acela al săracilor care, după o viaţă mizerabilă în această vale de lacrimi, se gândeau că vor găsi închisă şi poarta cerului, din cauza ignoranţei lor şi a viciilor în care mizeria îi cufunda. Vincenţiu mergea la muribunzi, la săraci şi nenorociţi şi îi ajuta atât cât putea, ajutat şi el, la rândul său, de binefăcătoarea contesă. Intr-o noapte este chemat la căpătâiul unui ţăran bătrân şi după o spovadă generală bătrânul avea din nou zambetul pe faţă, era liniştit. Aici şi-a dat seama de sărăcia spirituală a oamenilor şi după o discuţie cu doamna Gondi aceasta i-a dat 16.000 de livre ca să organizeze misiuni populare.
In 1617 este numit paroh în parohia de la ţară, Chantillon-le-Dombez, timp în care începe să se reveleze carisma vincenţiană. El însuşi a avut plăcerea să vorbească despre acest umil început.“Într-o duminică, în timp ce mă îmbrăcam pentru Liturghie, au venit să-mi spună că, într-o casă izolată de celelalte, la un sfert de leghe de acolo, se îmbolnăviseră cu toţii şi se aflau într-o stare de mare necesitate. Am simţit o mare durere şi în predică nu am scăpat ocazia de a-i recomanda cu afecţiune… După vespere, am luat un om destoinic, un cetăţean din oraş şi am pornit împreună la drum. Pe cale am întâlnit femei care treceau pe lângă noi, altele care veneau în sens invers… Era un fel de procesiune…“ Vincenţiu a făcut atunci această remarcă: “Astăzi, aceşti sărmani vor avea mai mult decât necesarul; peste câteva zile, ei, însă, vor fi din nou în nevoie! Ce-i de făcut?” “Eu le-am propus, continuă sfântul, tuturor acelor persoane inspirate de caritate, să pună ceva deoparte în fiecare zi, pentru a putea trăi, de pe o zi pe alta şi cei care ar putea să aibă probleme ulterior”. Apelul său a fost imediat primit şi astfel a apărut primul grup de persoane dispuse să-i slujească pe cei nevoiaşi, Prima Caritate iar asociatelor le-a dat numele de “Damele de caritate”. În trei luni, instituţia avea propriul regulament definitiv aprobat de episcop dar, mai presus de aceasta, îşi avea roadele sale. Anul 1617 reprezintă anul schimbării sfântului Vincenţiu de Paul, dacă până acum mai avea îndoieli asupra menirii sale pe pământ, acum după aceste două evenimente când a descoperit sărăcia spirituală şi sărăcia materială se hotărăşte să ajute persoanele aflate în lipsuri materiale şi spirituale. Viaţa lui va fi în întregime dedicată lui Dumnezeu prin slujirea săracilor: “Să-l iubim pe Dumnezeu, dar să o facem cu puterea braţelor şi sudoarea frunţii”.
Însă mizeria nu locuia numai la sate, ea îşi avea reşedinţa chiar şi în capitală şi în toate marile oraşe, unde adesea se manifesta într-un chip chiar şi mai dureros. În 1629, şi la Paris se înfiinţează asociaţia Damele de Caritate, permiţând astfel chiar şi doamnelor nobile să ia parte, fără a determina reacţii disproporţionate în ambientul lor şi permiţând nobilimii pariziene să pună la dispoziţia sfântului resursele materiale care, în alte condiţii, ar fi fost atinse de vanitate. Apostolatul lui Vincenţiu în localităţile rurale a avut un aşa succes încât şi alţi preoţi i s-au asociat, împărtăşind idealul său de slujire a celor săraci şi astfel, la un moment dat, el s-a trezit cu un frumos grup de misionari rurali. În 1625 întemeiază Congregaţia Misiunii, lazariştii, care are au rolul de a evangheliza săracii de la sate prin cuvânt şi fapte: „Vocaţia noastră este o continuare a vocaţiei lui Isus: a-L face cunoscut pe Dumnezeu săracilor, a le vesti pe Isus Cristos, a le spune că Împărăţia cerurilor este aproape şi că este pentru cei săraci” (XII. 252) Vincenţiu a acceptat ca lazariştii săi să se dedice formării preoţilor, conducând seminarii şi acceptând chiar şi misiunile în străinătate, cum au fost cele din Madagascar. Pe 29 noiembrie 1633, Vincenţiu de Paul şi Luiza de Marillac întemeiază Compania Fiicelor carităţii, care să fie adevărate slujitoare ale lui Cristos pe care să-l slujească trupeşte şi sufleteşte în săraci. “Slujindu-i pe săraci, îl slujim pe Isus Cristos…O soră se duce de zece ori pe zi la bolnavi şi de zece ori pe zi îl va găsi pe Dumnezeu… Mergeţi în case sărace şi acolo îl veţi găsi pe Dumnezeu”(IX.252).
În perioada 1633-1660 dezvoltă activităţile, creează seminarii, orfelinate, spitale, trimite misionari, surori şi laici în mai multe ţări, se implică în viaţa politică pentru a obţine pacea, este membru în Consiliul de Conştiinţă al regelui, vine în ajutorul regiunilor devastate de război. A spune cât bine a făcut acest om Franţei şi Bisericii, în general, este imposibil. Nu a existat o categorie de oameni sărmani pe care să nu-i ajute. Vincenţiu, în 1638, acceptă Misiunea pentru copiii găsiţi şi o altă operă, rod al iubirii, a fost aceea de a asigura o casă pentru copiii abandonaţi, conform unei indicaţii date de sfânt în 1657, erau asistaţi mai bine de 395 de copii în Paris.
Acest umil preot de la ,,Sfântul Lazăr” ar putea fi supranumit binefăcătorul secolului al XVII-lea. El a distribuit nevoiaşilor mai multe milioane decât se găseau în Banca Naţională a Franţei. A fost părintele săracilor, al copiilor găsiţi, al orfanilor, al infirmilor, al prizonierilor, al bătrânilor, al bolnavilor şi al ocnaşilor. În toate regiunile încercate de nenorocire materială el i-a trimis pe călugării şi pe călugăriţele ordinelor înfiinţate de el, lazariştii şi ,,Fiicele Carităţii”. Activitatea lui a fost caracterizată de: “Unui flamând să i se dea de mâncare, apoi să i se dea o unealtă de lucru, apoi nimic… astfel ajutoarele nu vor fi decât pentru cei care nu pot să munceasc㔺i “La un sărac să mergeţi ca la o casă aflată în flăcări”.
Toţi cei care îi vor iubi pe cei săraci în viaţa lor nu vor avea nici o frică în faţa morţii. Să-i slujim deci cu reînnoită iubire pe săraci şi să-i căutăm pe cei mai abandonaţi, ei sunt domnii şi stăpânii noştri.
Biografie
