SVP Romania

Când vorbim de « Familia Vincenţiană » ne gândim în primul rând la sfântul Vincenţiu de Paul şi la familia sa. Dar care familie? El a fost preot şi nu a întemeiat o familie, deci nimeni nu poate pretinde că este urmaşul sfântului Vincenţiu. Şi totuşi, există în lume mii şi mii de persoane, bărbaţi şi femei, tineri, surori, preoţi şi frati care spun că sunt ”vincenţieni” adică urmaşi ai lui Vincenţiu. Conform unui studiu efectuat de o Societatea vincenţiană numit ”Arborele genealogic” început în 1995, astăzi în lumea întreagă există 268 de societăţi de viaţă apostolică şi institute de viaţă consacrată, 21 de asociaţii de laici şi 8 congregaţii anglicane, toate cu rădăcini comune în spiritualitatea vincenţiană.

Începuturile Familiei Vincenţiene

Trebuie precizat încă de la început că Vincenţiu de Paul nu a avut intenţia să întemeieze sau să fondeze institute sau congregaţii. El a căutat colaboratori pentru a lucra împreună în via Domnului; a căutat bărbaţi şi femei, înflăcăraţi de iubire pentru Dumnezeu şi oameni, gata să transforme credinţa şi iubirea lor în fapte concrete; bărbaţi şi femei care să-i privească pe cei marginalizaţi cu ochiul credinţei – capabili să desluşească în chipul lor deformat din cauza suferinţei şi a păcatului chipul lui Cristos care se identifică cu ei şi-i numeşte ”fraţii mei” şi să-i slujească ca pe Cristos.

Totul a început în vara anului 1617, la Châtillon. Vincenţiu, parohul localităţii, face apel la credincioşi pentru a ajuta o familie bolnavă căzută în mizerie. Spre surprinderea lui, aproape tot satul merge să ajute această familie. Chiar în aceeaşi zi, Vincenţiu adună câteva doamne de vază împreună cu care redactează un program pentru a organiza activitatea caritativă. Aşa au luat naştere Confreriile[1] Doamnelor Carităţii (astăzi poartă denumirea de Asociaţie Internaţională de Caritate – AIC). Scopul acestei asociaţii este: ”să-l cinstească pe Isus Cristos, Evanghelizatorul săracilor şi bolnavilor şi să-i ajute pe săraci trupeşte şi sufleteşte[2]”. Pentru Vincenţiu aceasta va constitui cheia tuturor acţiunilor sale.

După acest episod, Vincenţiu, cerând ajutorul unor preoţi şi călugări, începe o serie de misiuni populare la sate şi fiecare activitate misionară se va încheia cu organizarea unei Confrerii de Caritate. În 1625, ia naştere Congregaţia[3] Misiunii (Lazariştii), alcătuită din preoţi şi fraţi având ca scop ”evanghelizarea săracilor de la sate prin cuvânt şi fapte”. Această operă de evanghelizare a săracilor va include şi formarea preoţilor.

Câţiva ani mai târziu, împreună cu Luiza de Marillac, membră a unei Confrerii din Paris, Vincenţiu grupează tinerele care activau în Confreriile de Caritate şi care doreau să se dedice în întregime acestei activităţi. Astfel, în 1633 ia naştere Compania[4] Fiicelor Carităţii. Atât Vincenţiu cât şi Luiza au vrut ca ”surorile să fie adevărate slujitoare ale lui Cristos pe care să-l slujească trupeşte şi sufleteşte în săraci”. Formarea surorilor este asigurată atât de Vincenţiu cât şi de Luiza.

Colaborarea dintre cele trei organizaţii

Chiar dacă la început, aşa cum am afirmat, Vincenţiu nu a avut intenţia să întemeieze instituţii şi organizaţii, odată ce acestea au luat fiinţă, datorită acţiunii Duhului Sfânt şi a disponibilităţii lui în interpretarea evenimentelor, s-a străduit să le confere unitate şi o identitate proprie (nu a numit-o vincenţiană!) Putem observa că:

- este vorba de trei grupuri diferite: doamne (laice) ; preoţi şi fraţi (Lazarişti) ; surori (Fiicele Carităţii).

-  fiecare grup are un regulament propriu , conform stării de viaţă a membrilor;

- scopul este acelaşi:  Isus Cristos  este prezent în săraci şi săracii în Cristos, de aceea trebuie slujiţi cu devoţiune ca pe Cristos.

După cum am văzut, preoţii încheiau misiunile populare cu formarea unui grup care să practice caritatea ajutând săracii, conform unui regulament stabilit în funcţie de situaţie. Grupul îşi desfăşura activitatea în cadrul parohie şi cu acordul parohului, însă Vincenţiu şi misionarii săi vegheau la  bunul mers al activităţii, ca totul să se desfăşoare conform intenţiei originare: săracii să fie ajutaţi, însă înainte de toate trebuie să fie respectaţi şi iubiţi deoarece Domnul nostru Isus Cristos este prezent în persoana lor. Odată cu înmulţirea asociaţiilor, Vincenţiu o implică şi pe  Luiza de Marillac (membră într-o confrerie din Paris) şi îi cere să viziteze asociaţiile din afara Parisului. Mai întâi este trimisă acolo unde sunt anumite dificultăţi (conflicte interioare, o anumită delăsare spirituală, intervenţia anumitor preoţi sau călugări ce destabilizau coeziunea grupului şi îl îndepărta de la scopul originar), apoi la toate grupurile pentru a se asigura că totul se desfăşoară aşa cum a fost prevăzut la început. Fiecare vizită se încheia cu o dare de seamă, iar apoi urmau soluţiile şi sfaturile pentru  continua misiunea începută.

După înfiinţarea comunităţii « Fiicelor Carităţii », lucrurile se schimbă puţin.  « Doamnele Carităţii » oferă în primul rând bunurile necesare pentru slujirea săracilor ; « surorile », ele au misiunea de a asigura slujirea propriu-zisă atȃt materială cȃt şi spirituală. Când preoţii lazarişti întâlneau o tânără ce dorea să se dedice acestei misiuni, mai întâi o trimiteau într-o « Confrerie », iar apoi, dacă corespundea aşteptărilor, urma formarea în compania « Fiicelor Carităţii » pentru a deveni o vrednică slujitoare a săracilor, şi în cele din urmă să fie trimisă într-o comunitate pentru a sluji. Preoţii lazarişti aveau rolul de a păstra unitatea spirituală, pe lângă slujirea efectivă a săracilor ei se ocupau şi de formarea continuă a surorilor şi a doamnelor. De asemenea, ei ajutau şi la strângerea de fonduri. La cererea lui Vincenţiu efectuau vizite în diferite comunităţi şi confrerii. Totul se desfăşura în familie, singurul punct de referinţă era « Domnul Vincenţiu », cel care veghea ca totul să se desfăşoare în condiţii bune. Astfel, când era necesar, cerea acordul episcopului sau a parohului ; negocia contractele cu spitalele sau cu episcopii ; dădea explicaţii cu privire la natura şi scopul activităţii laicilor şi surorilor ; decidea continuarea sau renunţarea la numite servicii pentru a accepta altele ; întreţinea o corespondenţă personală cu fiecare responsabil de comunitate sau asociaţie ; căuta fonduri şi veghea la distribuirea lor corectă.

Răspândirea Familiei Vincenţiene

De-a lungul anilor, numărul celor care au ales să-l slujească pe Dumnezeu urmând modelul  arătat de sfântul Vincenţiu s-a înmulţit şi astfel au luat naştere numeroase familii şi mişcări de laici cu spiritualitate vincenţiană.

În anul 1833, mai mulţi tineri împreună cu Frederic Ozanam fondează Conferinţele Sfântul Vincenţiu de Paul, astăzi sub denumirea de Societatea Sfântul Vincenţiu de Paul. Scopul societăţii este ”ajutorarea aproapelui după modelul lui  Isus” şi este formată exclusiv din laici.

După apariţiile de la Rue du Bac (Medalia Miraculoasă) din 1830, iau fiinţă mai multe mişcări de tineri şi copii ce îmbină spiritualitatea vincenţiană şi devoţiunea marială.                 (Tineretul Marial Vincenţian, Asociaţia Medaliei Miraculoase).

De-a lungul istorie, mai mulţi preoţi lazarişti, Fiice ale Carităţii sau laici vincenţieni, datorită unor împrejurări istorice sau personale, au înfiinţat diferite grupuri sau comunităţi de persoane consacrate. Astfel, fiecare dintre ei au contribuit considerabil la extinderea familiei vincenţiene. Ba mai mult, numeroşi episcopi au trimis tinere în comunitatea Fiicelor Carităţii pentru a fi formate să-l slujească pe Dumnezeu şi să-i ajute pe săraci după modelul sfântului Vincenţiu, sau au cerut să adopte Regulile Comune ale sfântului Vincenţiu de Paul pentru o comunitate nou înfiinţată de ei.

Pentru ca un grup să facă parte din familia Vincenţiană, pr. Robert Maloney, fost superior general al Familiei Vincenţiene, stabileşte următoarele criterii.

-   să fie fondat de sfântul Vincenţiu de Paul;

-   să adopte Regulile Comune ale sfântului Vincenţiu de Paul;

-   să-l aleagă pe sfântul Vincenţiu ca patron spiritual sau îndrumător;

-   să fie fondat de un preot lazarist, o Fiică de caritate sau un laic vincenţian;

-   să primească formare şi influenţă continuă din partea unui lazarist sau Fiică de caritate;

-   să-l cinstească pe sfântul Vincenţiu ca  patron;

-   să practice acelaşi spirit ca lazariştii şi Fiicele de caritate;

-   să adopte diferite aspecte din carisma vincenţiană;

Diferiţi, dar uniţi în aceeaşi carismă

Fiecare ramură a Familiei Vincenţiene are identitatea sa proprie adică : viaţă spirituală, organizare, statut, structuri de formare, moduri concrete de  organizare a activităţii în favoarea săracilor. Astfel putem vorbi de unitate în diversitate. Avem datoria să favorizăm unitatea în sânul Familiei Vincenţiene şi să respectăm diversităţile.

Membrii Familiei Vincenţiene împărtăşesc aceeaşi carismă cu următoarele caracteristici:

a)    Toţi îl urmăm pe Cristos care s-a prezentat ca fiind cel care duce Vestea cea Bună săracilor, adică Evanghelizatorul săracilor. Centrul spiritualităţii noastre este Isus Cristos – în special Isus prezent în cei săraci (cf. Mt. 25.31)

b)    slujim săracii cu iubire concretă şi efectivă,

Dragostea concretă este laitmotivul tradiţiei vincenţiene. Sfântul Vincenţiu pune accentul pe dragostea efectivă şi aceasta reprezintă misterul sfinţeniei vincenţiene: ”Când am fost flămând, mi-ai dat de mâncare, nu doar ai stat lângă mine. Când mi-a fost sete, mi-ai dat să beau, nu doar ai înţeles nevoia mea[5]”. Vincenţienii sunt recunoscuţi ca fiind persoanele care iubesc săracii în mod concret şi efectiv, ca adevăraţi slujitori ai lor.

c)    practicăm simplitatea

Sfântul Vincenţiu ne spune că Duhul Domnului este duhul simplităţii ce constă în a spune adevărul[6], a relata lucrurile clar aşa cum sunt[7], fără a modifica sau ascunde ceva[8] încredinţând totul lui Dumnezeu[9]. Sfântul Vincenţiu era ferm convins de importanţa simplităţii încât o numeşte ”evanghelia mea”[10]. Noul Testament subliniază radicalitatea simplităţii: ”Cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus este de la Cel Rău”. (Mt.5.37; Jac. 5.12; 2Cor. 1.17-20)

d)    şi umilinţa

Sfântul Vincenţiu afirmă că ”umilinţa este fundamentul perfecţiunii evanghelice şi al vieţii spirituale[11]” şi le cere celor care slujesc alături de el să să-l contemple pe Isus Cristos ”exemplu de umilinţă admirabilă[12]”. Umilinţa ne ajută să ne asumăm vocaţia de slujitori ai săracilor, să ne apropiem de ei cu respect şi să ne lăsăm evanghelizaţi de ei.

            După cum am văzut, toţi, indiferent de ramura din care facem parte, avem aceeaşi misiune: să-l urmăm pe Cristos mergând la săraci, să-i slujim şi să le anunţăm Vestea cea Bună prin cuvânt şi fapte. Îl urmăm pe Cristos printr-un stil de viaţă şi virtuţi comune.

Concluzie

            Familia Vincenţiană posedă o carismă extraordinară ce este deschisă tuturor. Am moştenit această carismă de la înaintaşii noştri şi avem datoria să o punem în practică şi să o lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Să nu ne fie teamă să arătăm bogăţia acestei carisme şi să o împărtăşim cu cei din jurul nostru. Lumea de astăzi, ţara noastră are nevoie de iubire, iubire afectivă şi efectivă. ”Să-l iubim pe Dumnezeu cu puterea braţelor şi sudoarea frunţii” repeta sfântul Vincenţiu.

            Ca adevăraţi vincenţieni să nu ne fie teamă de munca grea în favoarea săracilor, să nu ne fie teamă să intrăm în casele lor, să ne murdărim când ne aplecăm să-i slujim, să-i apărăm şi să-i ajutăm să-şi redobândească demnitatea. În acelaşi timp să nu uităm că forţa ne vine din unitate, de aceea să favorizăm munca în reţea, putem face mai multe împreună atât la nivel de slujire, dar şi la nivel spiritual şi de formare. Formarea noilor membri este foarte importantă pentru viitor. Calitatea slujirii depinde de calitatea formării şi de profunzimea convingerilor noastre.

                                                                                          sora Magdalena

                                                                                        Fiică a carității