„Am visat că mă aflam în fața judecății lui Dumnezeu. Domnul m-a primit cu multă severitate și se pregătea să dea sentința de condamnare când, dintr-o dată, am fost înconjurată de o mulțime de oameni care purtau cizme vechi, papuci, căciuli și prezentau Domnului toate aceste lucruri spunându-i: „Ea ni le-a dat”. Atunci Isus Cristos s-a întors spre mine și mi-a spus: „Pentru toate aceste vechituri date în numele meu îți dau Cerul. Intră pentru veșnicie!”
Jeanne Marie Rendu s-a născut pe 9 septembrie 1786 la Confort, o localitate din sud-estul Franței, primul copil din cei patru, într-o familie catolică cu bunăstare ce se bucura de un anumit respect în regiune. Viața liniștită a familiei este zdruncinată de Revoluția din anul 1790, dar alege să rămână fidelă evangheliei în ciuda amenințărilor, ba mai mult, oferă refugiu și adăpost mai multor preoți, călugări, chiar și episcopului de Annecy. Primește prima sfântă Împărtășanie în timpul unei Liturghii celebrate noaptea, în pivnița casei, la lumina unei lumânări. Această atmosferă excepțională îi modelează caracterul.
Familia o va trimite la școala cu internat la ursulinele din Gex, unde va rămâne timp de doi ani. Aici se întâlnește cu Fiicele Carității, care lucrau în spitalul din oraș și cere permisiunea să petreacă un timp în compania lor. Pe 25 mai 1802 (încă nu a împlinit 16 ani) se prezintă la poarta surorilor din Paris, unde găsește alte 50 de tinere doritoare să devină Fiice ale Carității.
După câteva luni de formare, primește numele de Rosalie și, pentru a se bucura de mișcare și „aer curat”, este trimisă într-un cartier de la marginea Parisului, cel mai mizer și cel mai populat, în cartierul Mouffetard. Tânăra soră își face „ucenicia” alături de surorile din comunitate: vizitează săracii și bolnavii, le învață pe fetele din cartier catehismul și să scrie. Aici găsește condițiile ideale pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Cartierul sărac cu locuințele insalubre și dărăpănate devine casa ei. Munca cu săracii și în folosul lor o vindecă de toate bolile. În anul 1807, înconjurată de surorile din Comunitate, sora Rosalie confirmă prin voturi dăruirea sa pentru slujirea săracilor.
Încetul cu încetul, calitățile sale ies la iveală: dăruire, încredere, simț organizatoric, înțelegere, îngăduință, dar și un fel de autoritate naturală. Astfel că în anul 1815 este numită superioară a comunității (soră servantă).
Ca responsabilă a comunității, sora Rosalie are obligația să ajute surorile să înainteze pe calea desăvârșirii, să le însoțească în drumul lor spiritual, să facă din ele adevărate slujitoare ale săracilor pline de dragoste față de Dumnezeu și de dăruire față de săraci. Animarea vieții spirituale a comunității, precum și echilibrul dintre muncă, rugăciune și viața comunitară era principala datorie a superioarei. Sora Rosalie își îndeplinește misiunea cu cea mai mare dăruire, comunitatea se dezvoltă armonios, drept pentru care superiorii îi trimit întotdeauna surori tinere aflate încă în formare.
Foarte atentă la nevoile oamenilor din jur, sora Rosalie se implică împreună cu întreaga comunitate și lărgește activitățile comunității: deschide o școală, un dispensar, o creșă, un centru de zi, școală de ucenicie, atelier de croitorie, centru social pentru fete, fără a renunța însă la vizitarea săracilor. Nu lucrează singură și nu-i este teamă să implice și alte persoane: femei de la parohie, Doamnele de Caritate, studenți, funcționari. Este de lucru pentru toți cei care vor să se implice.
Sora Rosalie este „Maica tuturor”, fără deosebire religioasă, opinii politice sau statut social. Cu o mână accepta donațiile din partea bogaților și cu cealaltă le împărțea săracilor. Ea a oferit bogaților bucuria de a face bine ajutând săracii. În vorbitorul comunității primea și stătea de vorbă cu toată lumea: săraci, dar și episcopi, preoți, persoane consacrate, politicieni, oameni din guvern, femei bogate din înalta societate, studenți. Printre studenți se numără și fericitul Frederic Ozanam și primii membri ai Societății „Sfântul Vincențiu de Paul”.
Cu multă iubire și respect și ajutată de comunitate, sora Rosalie îi primește pe acești tineri în care descoperă o vocație specială și-i îndrumă spre săraci, îi învață „arta slujiri săracilor”, așa cum a învățat-o ea de la „părintele săracilor”, sfântul Vincențiu de Paul. Le recomandă să fie răbdători, indulgenți și respectuoși cu săracii. „Iubiți săracii și nu-i certați prea tare…, amintiți-vă că săracii sunt mai atenți la felul vostru de a vă comporta decât la ajutorul pe care îl duceți”.
Arhivele Societății „Sfântul Vincențiu de Paul” arată clar influența pe care a avut-o sora Rosalie asupra primei Conferințe de Caritate, mai ales în ceea ce privește modul de practicare a carității. Alegerea sfântului Vincențiu de Paul ca patron al Conferinței poate fi luată drept un semn de respect față de sora Rosalie, cel puțin la început. Regulamentul din anul 1838 (redactat după modelul Regulii Comune a Lazariștilor) stabilește clar spiritul în care se face slujirea: în spirit vincențian, și vine ca o confirmare că tinerii studenți sunt de acord să slujească săracii după modelul arătat de sora Rosalie. Din întâlnirile cu sora, membrii Conferințelor înțeleg cel mai important lucru din spiritualitatea vincențiană: Cristos este prezent în cei săraci, de aceea noi trebuie să-i respectăm și să-i slujim cu devoțiune și dăruire. Ei sunt „domnii și stăpânii” noștri pentru că îl reprezintă pe Cristos. Slujirea săracilor este un act de credință și nu de filantropie. Cei care au cunoscut-o și au lucrat alături de sora Rosalie s-au lăsat pătrunși de valorile creștine și practicarea carității. Tinerii și „novicii” de altădată au devenit „avocații” săracilor, vocea celor fără voce, apărătorii celor mici și slabi.
Slujitoare neînfricată, sora Rosalie, înconjurată de surorile din comunitate, participă la toate evenimentele politice și sociale. În timpul revoluțiilor din anii 1830 și 1848 este pe baricadă pentru a aduna și îngriji răniții, indiferent din ce tabără fac parte. Odată cu terminarea luptelor, casa surorilor devine refugiu pentru toți cei care sunt urmăriți politic.
Epidemiile de holeră din anii 1832 și 1846 fac ravagii în oraș, iar cei mai afectați sunt săracii. Comunitatea este pe străzi, adună cadavrele și le înmormântează, adună orfanii și-i pune la adăpost, este alături de toți cei bolnavi. Ca prin minune, nici o soră nu este atinsă de boală și-și poate continua activitatea.
Femeie foarte activă, dar plină de credință și mereu în comuniune cu Dumnezeu, în drum spre săraci nu făcea altceva decât să-i prezinte Domnului în rugăciune situația și nevoile persoanelor pe care mergea să le viziteze. „Trăia în permanență în comuniune cu Dumnezeu. Misiunea ei era foarte grea de îndeplinit, însă eram liniștite pentru că o vedeam că mergea mereu la capelă să se roage sau o găseam în genunchi în birou”, va spune una dintre surori.
Împreună cu întreaga rețea de colaboratori, sora Rosalie a îngrijit, a hrănit, a vizitat, mângâiat și a ajutat pe toți cei care i-au cerut ajutorul. Pentru a-i ajuta pe săraci s-a implicat cu mult curaj și inteligență. Nimeni și nimic nu a putut-o opri în efortul ei de a le oferi o viață demnă de copii ai lui Dumnezeu.
Sora Rosalie nu s-a revoltat împotriva ordinii politice și nici nu a fost de partea protestatarilor. Însă, toată activitatea ei a avut ca scop restabilirea dreptății sociale și respectarea drepturilor săracilor. Ea a lupta contra nedreptății sociale și politice trezind conștiința celor aflați la putere și a celor cu bani, deschizând școli pentru copiii săraci, oferind o calificare tinerilor aflați pe stradă, obligându-i pe cei din jurul ei să împartă cu cei care nu au nimic, organizând munca socială, „practicarea carității” .
Ultimii ani din viața sorei Rosalie au fost plini de suferință, starea de sănătate i s-a înrăutățit și, încetul cu încetul, își pierde vederea. Boala a împiedicat-o să meargă în vizită la săraci, însă ea rămâne alături de ei prin rugăciune și având grijă ca alte persoane să continue munca începută.
Activitatea ei este recunoscută la nivel național. Împăratul Napoleon al III-lea în conferă Crucea legiunii de onoare, distincție primită de foarte puține femei. Deși se bucura de o mare reputație, întotdeauna spunea despre ea că nu este decât o simplă Fiică a Carității care și-a făcut datoria.
Pentru această simplă Fiică a Carității, statul francez organizează o înmormântare cu onoruri militare, la care participă peste 50.000 de persoane de toate categoriile sociale. Activitatea ei pentru ajutorarea săracilor este recunoscută de întreaga societate, fiecare dorind să-i aducă un ultim omagiu. Ziarele se întrec în a-i aduce elogii, chiar și presa anticlericală recunoaște realizările înfăptuite de ea în numele credinței în Isus Cristos.
„O Fiică a Carității este asemenea unei borne de la marginea drumului pe care toți cei obosiți au dreptul să-și lase povara”.
Rosalie Rendu- cinci portrete
Biografie
