Vincenţianul este un educator
În limba latină, a educa înseamnă a face să crească. Mai precis, orice educator este, în primul rând, cel care are grijă ca persoanele care i-au fost încredinţate să crească armonios din punct de vedere uman, spiritual, cultural. Vincenţianul este cel care îi ajută pe cei la care este trimis să crească în credinţă, speranţă, iubire, în caritate. În cazul acesta, orice credincios, aşa cum repet de aproape fiecare dată, poate fi misionar în mijlocul comunităţii sale.
Dar educaţia nu se face doar de la catedră sau amvon, nu doar într-o instituţie, nu doar în cadrul unui program fix.
Educaţia cea mai adevărată este cea care se face prin valori şi pentru valori, iar acestea nu pot fi transmise decât prin mărturia autentică a vieţii personale.
Simplitatea, transparenţa trăirii sunt drumul cel mai simplu spre cunoaşterea valorilor umane şi creştine.
Isus Cristos este modelul oricărui educator: a venit să transmită valoarea esenţială a pentru fiecare om – viaţa în Dumnezeu, pentru fericirea veşnică – şi a făcut-o în modul cel mai simplu şi accesibil, trăind sărac, curat şi ascultător, deschis şi accesibil oricui a vrut să se apropie de el cu inima curată. I-a învăţat pe ai săi cum să trăiască valorile umane pentru a creşte spre şi a le îmbina armonios cu cele creştine, spirituale.
Aşadar primul „vincenţian” este, de fapt, Isus însuşi: el a fost trimis de Tatăl să ne recâştige pentru cer, să ne mântuiască prin viaţa, moartea şi învierea sa. Acesta a fost un drum lung, un drum de o viaţă, iar roadele s-au văzut abia după ce el a înviat şi apoi s-a înălţat la cer.
Vincenţianul nu aruncă sămânţa şi pleacă, lăsând-o în voia ploilor sau a secetei, fiindu-i indiferent dacă are cine culege roadele sau nu.
Vincenţianul este cel care rămâne lângă sămânţa care nu se vede sub pământ, deşi e vie, o face să crească îngrijindu-se de ea, încredinţându-i-o Tatălui care face să cadă ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi, care îi încălzeşte şi îi luminează şi pe cei buni şi pe cei răi.
Se spune că un copac nu creşte mai repede dacă îl tragi de frunze. La fel, nici sămânţa credinţei, nu încolţeşte şi nu creşte mai repede în mod forţat şi nefiresc, ci aşteptând timpul lui Dumnezeu, preţuind fiecare clipă a transformării sale.
Spuneam că vincenţian poate fi oricare dintre noi, dar este nevoie şi de vincenţieni care să înainteze în larg, după îndemnul lui Isus, să lase ţărmul siguranţelor umane, al realităţilor cunoscute şi, deci, uşor de controlat, şi să se îndrepte spre oameni şi locuri pe care nu le cunoaşte, să se lase purtat de Dumnezeu acolo unde el nu este cunoscut sau a fost uitat. Preţul acestui drum poate fi cel al unui bilet fără întoarcere la o destinaţie pământească.
Fragmentul pe care l-am vizionat, din filmul biografic dedicat Sfântului Vincenţiu de Paul, ne arată tocmai acest lucru: cel care face caritate devine model pentru ceilalţi, deci educă prin exemplul său, devine educator în credinţă, speranţă şi iubire. Sfântul Vincenţiu nu a predat niciodată la catedră, dar a educat mai mulţi oameni prin caritate decât ar fi făcut-o predând informaţii reci. În acelaşi timp, el a fost atât de discret încât numai de jos putea fi observat, numai cei săraci puteau să-l simtă, şi a fost atât de înflăcărat încât a aprins mulţi ucenici care i-au mers pe urme.
Isus spune „Foc am venit să aduc pe pământ”, iar Sfântul Vincenţiu devine foc, devine flacără la care se încălzesc cei săraci, flacără care îi transformă pe cei pe care îi atinge, care îi înalţă pe cei care se lasă consumaţi de iubirea pentru Dumnezeu, al cărui chip îl poartă fiecare dintre noi, fiecare sărac, fiecare lipsit în felul său.
Părintele Virgil Fechetă
