Frederic Ozanam
Continuitate și reînnoire în spirit vincențian
Vieți paralele (1)
Deși îi despart două secole, putem găsi în viața sfântului Vincențiu și a fericitului Frederic Ozanam câteva asemănări ce pot justifica titlul acestui articol. Chiar dacă s-au născut departe de Paris (Frederic, în Italia) amândoi au trăit cea mai mare parte a vieții în acest oraș; atât unul cât și celălalt au studiat și au obținut o diplomă la Sorbona. Dacă privim dintr-un alt unghi mai superficial, putem vedea că diferențele dintre ei sunt mult mai mari, mai ales în ceea ce privește originea – burgheză pentru Ozanam și de la țară pentru Vincențiu, dar și profesia – Ozanam a fost intelectual, jurnalist, profesor.
Originea socială diferită a fost și motivul pentru care drumul străbătut de fiecare este foarte diferit și ar putea chiar să facă imposibilă orice asemănare. În timp ce dorința de a-și depăși originile a condus viața lui Vincențiu, până la vârsta de 36 de ani, pe drumurile sterile ale ambiției, în ceea ce-l privește pe Frederic acesta scria: ”Vreau să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să mă nasc într-o situație la limita sărăciei și a bunăstării… Dumnezeu știe ce pericol ar fi însemnat pentru mine caracterul slab și lipsa condițiilor”. (Scrisori, 1, 239).
Între viețile celor doi există asemănări mai semnificative decât cele menționate. Amândoi au hotărât să-și consacre viața slujirii săracilor în urma unei crize de credință. Faptul că Vincențiu a trecut prin această criză după treizeci de ani, în timp ce Frederic a depășit-o înainte de a avea douăzeci de ani nu are mare importanță. În ambele cazuri rezultatul a fost același.
O coincidență destul de stranie ce la prima vedere pare o anecdotă a avut consecințe decisive în viața lor. Tânărul agnostic și saint-simonien, Jean Broet, fără să-și dea seama a făcut o paralelă între viața lui Ozanam și creștinism așa cum a făcut cu Vincențiu și ”ereticul din Marchias” după cum este numit. Ambii și-au exprimat aceeași obiecție. Cum poate fi Biserica Catolică adevărata Biserică a lui Isus Cristos dacă-i uită pe săraci? Această provocare i-a fost lansată lui Frederic înainte de avea intenția să lucreze pentru săraci, iar sfântul Vincențiu a auzit-o la trei ani după ce-și consacrase viața misiunilor populare.
Toți biografii sfântului Vincențiu au dreptate când subliniază importanța acestui incident în traiectoria ulterioară a vieții lui. Abelly, primul care redă acest fapt, consacră patru pagini pline de amănunte (C. XIII, pag. 54-57). Preoții lazariști se consacră ”să învețe și să sfințească săracii” mărturisind astfel ”că Duhul Sfânt conduce Biserica”. Din acest moment, practicarea carității față de săraci, atât pentru Vincențiu cât și pentru Frederic va fi principiul ce va orienta întreaga lor viață, dar și cea mai bună mărturie despre adevărul Credinței și adevărul Bisericii.
Continuitate (II)
Societatea Sfântul Vincențiu de Paul l-a recunoscut ca patron pe sfântul Vincențiu încă de la începuturile ei înscriindu-se astfel în tradiția de a se consacra săracilor ce-și are originea și inspirația în opera și spiritul sfântului Vincențiu de Paul. De aceea nu ne miră faptul că Ozanam și prietenii lui s-au grăbit să-și însușească spiritul vincențian și modul de a lucra cu săracii de la o extraordinară Fiică a Carității, Rosalie Rendu; după cum nu ne surprinde nici faptul că au găsit în Regula Comună a Congregației pentru Misiune (Lazariști) ideile pe care le-au copiat în propriul lor Regulament și s-au inspirat din stilul simplu, umil și plin de iubire în slujirea lor printre săraci.
În gândurile și scrierile lui Frederic putem găsi însă o continuitate mult mai profundă; de fapt este vorba de o continuitate care atinge rădăcina a ceea ce numim ”spiritualitate vincențiană”. Numeroase studii moderne asupra acestei spiritualități au reușit să arate cu precizie punctul central și radical, baza și rădăcina sufletului sfântului Vincențiu: voința lui Dumnezeu. Și Abelly a remarcat aceasta foarte clar: Conformarea voinței sale la voința lui Dumnezeu a fost virtutea esențială a acestui sfânt, virtute care și-a răspândit influența și asupra tuturor celorlalți”. (1. III, c. 5.) ; prin ”virtute”înțelegem caracteristica iubirii față de săraci. Fundamentul spiritualității lui Frederic Ozanam nu este diferit. ”Până acum am cerut lui Dumnezeu să mă lumineze pentru a-i cunoaște voința… îi mai rămâne să-mi dea și curajul pentru a o împlini.”(Lettre, I, 425).
Această virtute sau atitudine de bază, la fel ca la sfântul Vincențiu, merge mână în mână cu umilința adevărată:
”Nu cred că mai există în via Domnului vre-o viță pe care el să o îngrijească cu mai multă atenție… Și eu, iarbă rea, nu m-am deschis în fața suflului divin;… n-am iubit, n-am acționat… simt cum mi se adună deasupra capului responsabilitatea darurilor primite ce le neglijez în fiecare zi.” (Op. cit., I, 172)
Să nu uităm nici strigătul patetic al sfântului Vincnețiu referitor la propria nimicnicie: ”sunt mai rău decât dracul”, ”sunt mai rău decât toți oamenii”, strigăt ce ar putea descumpăni cititorul de astăzi care nu simte umilința și nu este atât de umil ca cei doi.
Ambele virtuți merg mână în mână cu încrederea fără margini înProvidența divină, ce-l caracterizează pe sfântul Vincențiu. Tânărul Ozanam scria:
”Pot să vă asigur că există o Providență și că această Providență n-a lăsat niciodată în cei șase mii de ani ființele inteligente pradă duhului rău sau greșelii” (op. cit. 1, 34).
Doar bazându-ne pe această încredere în Providență putem să ne păstrăm curajul și speranța în fața eșecului istoric aparent al eforturilor depuse pentru ameliorarea condițiilor spirituale și temporale ale săracilor din lume.
Adevărata continuitate spirituală între sfântul Vincențiu de Paul și fericitul Frederic Ozanam se manifestă pe deplin în definiția, pe plan teologic, a punctului esențial al ”spiritualității” vincențiene: Cristos se identifică cu săracul (”Mie mi-ați făcut”). Iată un text impresionant scris de Ozanam și care amintește cu putere un alt text decisiv al sfântului Vincenți: ”Întoarceți medalia și la lumina credinței veți vedea că săracii îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu”:
”Îi vedem pe săraci cu ochii trupului, sunt în fața noastră, putem să punem degetul și mâna pe rănile lor, iar pe fruntea lor putem vedea urmele coroanei de spini. Voi sunteți pentru noi icoane sfinte ale lui Dumnezeu cel nevăzut și pentru că nu putem să-l iubim într-un alt mod îl iubim în persoana voastră… voi sunteți stăpânii, iar noi suntem slujitorii voștri” (ibid., p. 243).
Ultima frază nu este doar inspirată de sfântul Vincențiu ci este parcă o copie a celebrei fraze ce-l caracterizează.
Reînnoire (III)
Frederic Ozanam a fost un om foarte sensibil la schimbările sociale. Nu a fost doar sensibil la schimbări, ci a îndrăznit să spună că schimbările sociale îi cer creștinului să-și revizuiască modul de a trăi credința în așa fel încât, în fața schimbărilor sociale, credința tradițională să rămână vie și să acționeze în noua societate asemenea drojdiei.
”Problemele care agită lume din jurul nostru nu sunt probleme personale și nici probleme politice, este vorba de probleme sociale; este vorba de lupta dintre cei care nu au nimic și cei care au prea mult; este șocul violent dintre opulență și sărăcie… Datoria noastră de creștini este să ne interpunem între acești dușmani de neîmpăcat și să aducem…. egalitatea între oameni, atât cât se poate… caritatea să facă ceea ce dreptatea singură nu ar putea face”. (Lettres, t. 1, p. 239).
La 17 ani, urmând linia educație burgheze din familie, se declară deschis ”legitimist” (”Am văzut proclamația prin care se spune că Carol al X-lea n-ar mai trebui să domnească. De când nu mai este regele o persoană sacră și inviolabilă? Voi fi întotdeauna supusul credincios la regelui Carol al X-lea”) (ibid., p. 27). Trecere anilor, dar și credința l-au învățat multe. La vârsta de 25 de ani scria:
”Orice guvernare mi se pare demnă de respect deoarece reprezintă principiul autorității divine… În fața puterii însă cred că trebuie să fie principiul libertății… Cred că trebuie să spunem cu curaj și exigență că puterea exploatează în loc să se scarifice”. ( Ibid., p. 143).
La 35 de ani, imediat după revoluția din 1848, scrie:
”Am acceptat republica nu ca pe un rău al timpurilor în fața căruia trebuie să ne resemnăm, ci ca pe un progres pe care trebuie să-l apărăm”. (L'Ere Nouvelle, n. 16, I mai 1848).
Plămada nu poate acționa ca plămadă dacă este pusă deoparte. Ce a făcut Biserica în fața fenomenului brutal al proletariatului european? Faptul că Biserica s-a izolat și s-a închis în fața problemelor create de noua societate capitalistă și industrială a făcut, așa cum a recunoscut papa Pius al X-lea, ca ea să piardă clasa muncitoare. Biserica nu a recuperat încă clasa muncitoare și nici pe cei mai săraci, nu doar în Europa, ci și în lumea întreagă.
Nu s-ar fi ajuns poate aici dacă ar fi ascultat de Ozanam, care în 1848 scria cu multă înțelepciune:
„Masele populare sunt atât de iubite de Biserică deoarece ele reprezintă sărăcia pe care Dumnezeu o iubește și munca binecuvântată de Dumnezeu… Să-i ajutăm nu doar dându-le pomana care-i ține legați pe oameni, cât mai ales prin eforturile noastre de a le da instituții care să-i facă independenți, să-i facem mai buni. Să trecem la Barbari!” (Le Correspondant, 10 Février 1848).
Unui prieten îi scrie:
Când spun să trecem la barbari, cer… ca în loc se ne ocupăm de interese burgheze egoiste să ne ocupăm mai bine de popor… În popor se mai găsește credința (se ne amintim de fraza spusă de sfântul Vincențiu: ”adevărata religie se găsește la săraci, Dumnezeu îi îmbogățește cu o credință vie…”) și moralitatea ce pot salva o societate în care clasele sociale înalte s-au pierdut”. (22 februarie 1848).
Fratelui său preot îi scrie:
”Catolicii fac o alianță greșită cu burghezia decăzută: mai bine s-ar sprijini pe poporul care este adevăratul aliat al Bisericii, sărac ca cea, devotat ca ea și binecuvântat ca ea cu toate binecuvântările Domnului” (23 martie 1848.
Timp de aproape jumătate de secol, societatea și Biserica nu au dat mare importanță acestor cuvinte până la apariția enciclicei Rerum Novarum a papei Leon al XIII-lea. Biserica și-a însușit această luptă cu adevărat abia după o sută de ani exprimându-și preferința pentru săraci odată cu Conciliul Vatican II.
Pentru a fi cu adevărat vincențian (nu doar datorită faptului că facem parte dintr-o instituție fondată în spirit vincențian) trebuie să ne fondăm viața pe virtuțile ”tradiționale” practicate de sfântul Vincențiu și pe care le-a recomandat discipolilor săi: împlinirea voinței lui Dumnezeu, încrederea în Providența divină, simplitatea, umilința, opțiunea clară în favoarea săracilor. Fără aceste virtuți și toate celelalte caracteristici nu putem trăi astăzi pe deplin vocația creștină vincențiană descoperită de sfântul Vincențiu (inspirată de Duhul Sfânt) în secolul al XVII-lea și reactualizată de Frederic Ozanam în secolul al XIX-lea.
Atenție însă! În acest timp societatea s-a schimbat foarte mult, realitățile de atunci nu mai sunt realitățile de astăzi. Pentru a continua spiritualitatea vincențiană trebuie să adoptăm noi forme de abordare a sărăciei și a muncii cu săracii pentru a da un răspuns eficace le noile forme de sărăcie de astăzi.
Credința creștină și spiritualitatea vincențiană (care nu este decât o altă formă a credinței creștine) nu pot fi oarbe (nici Vincențiu și nici Frederic nu au fost) la nevoile dimensiunii social-politice ale acestei credințe și spiritualități, dimensiuni ce au fost tratate de Conciliul Vatican II (Gaudium et spes) și pe care teologia actuală le tratează cu multă seriozitate și competență. Aceste aspecte sunt tratate cu seriozitate și de regulamentele familiei vincențiene.
Prelucrare după un material prezentat de
Pr. Jaime Corera, C.M.
traducere sora Magdalena
